Creier prajit, piele smulsa si aruncata sub pat, unghiile mazgalind peretii, haine rupte si o balta de lacrimi sangerande.  Inceput de zi. 

M-am aprovizionat cu o doza dubla  de halucinogen in ideea ca imi va amorti toate simturile si voi uita semnificatia verbului “a simti”. M-am ales cu o supradoza de Dor injectat in vena.     Da, halucinogenul meu se numea Dor si o portie dubla, m-a adus in coma. Am inceput sa tremur de dorinta de a scoate din mine acest stupefiant si sa realizez cat de inconstienta am fost cand am ales sa vreau sa ii duc dorul. Ma gandeam ca dezordonarea aceasta psihica imi va fi ordonata cu fiecare sarut de privire. Mi-a sarutat pleoapa intr-un moment de nebunie si am simtit ca vibrez, mi-a strans mana stanga in mainile lui si deodata nu imi mai era frica de nimeni si de nimic.

         Recunosc ca as vrea sa dau timpul inapoi sa nu mai gresesc cum deja am facut-o, sa imi aduc aminte ca scrie un mare interzis pe el si sa nu mai am magnet pentru imposibil. Mai recunosc ca  as uita toate astea pentru momentele  in care devenim unul si acelasi.  

       Gandurile ucise cu paiul si degetele inasprite de la zecile de mesaje scrise si partial neexpediate, ma aduc intr-o stare de-un haos nedefinit. Surprinzator, ador haosul ca are partile lui placute, parti pentru care nu as renunta la a-i mai scrie.

Non-raspunsurile lui  imi provoaca o durere fizica insuportabila, de parca ar lua fasie cu fasie din mine si  ar crea piese de puzzle. Da-mi, te rog, corpul inapoi, intreg,  si pe tine langa. Tu cu tot. Cu minte, cu corp, cu simturi. Imi simt parul amortit, fir cu fir, fir de fir, fire intregi. A inghetat cand a uitat sa il mai atinga. Ochii imi sunt inclestati unul in celalalt, privirea imi e incetosata. Vad oamenii blur’uiti, nu mai disting obiectele si aud cum se crapa totul in spatele meu. Ma infioara sunetul de vesela in proces de distrugere, asa ca imi strang picioarele la piept si mainile le tin la urechi sa nu aud, sa nu mai aud nimic. Vreau liniste.       Buzele imi sunt lipite de la atatea cuvinte nerostite, iar pometii imi sunt trasi in jos de gat ca de un tigru gata sa prinda prada. Umerii dezgoliti, prea uscati pentru a mai putea fi atinsi, comunica in soapta cu sanii pierduti in lumea imaginara in care  el, inca, ii mai pipaia. Bratele filiforme sunt doar suporturile degetelor care  mai au o jumatate de gram de suflu.  Abdomenul se uneste cu spatele si reinvie mitul androginului. Poti vedea cu usurinta  cum fiecare coasta te priveste. Coapsele sufera de singuratatea adanca in care se afla si vor sa evadeze, fulgerator, din neant. Genunchii se incolacesc, impiedicandu-ma sa ma deplasez. Ma dor.  Ma lasa sa simt durerea la aceeasi intensitate la care am simtit placerea.  Talpile  sunt pline  pana la refuz de crapaturi pe care, privindu-le, vezi o poveste in cuvinte demult pictate.

Toate acestea imi amintesc ca nu ar fi trebuit sa te las sa iti pui amprentele  pe mine. Amprente sapate in timp. Atat de adanci amprente. Amprente tatuate permanent in mine. Doar ele, amprentele tale, conturate pe formele corpului meu.

Aceasta sunt acum:  O schita ratacita. O schita cu puls.

    Da-mi din nou o doza, sa amortesc si sa incep sa misc doar pentru tine. cand vei fi tu .